Ma tot gandesc de ceva vreme cum as putea sa-mi finantez prin forte proprii urmatoarea expeditie cu bicicleta fara sa fac compromisuri de genul celor cu care "m-am lasat" obisnuit in ultimii ani si anume:
- stoparea obiceiului de a practica cu o anumita regularitate unele activitati sportive, renuntare care apare din cauza unui job mancator de timp liber, consumator de energie si implicit de pofta de viata;
- utilizarea oricaror mijloace de indeplinire a obiectivelor/cerintelor companiei angajatoare indiferent daca acestea contravin din punct de vedere al felului meu de a fi;
- asimilarea unor informatii doar de dragul monetizarii dar ridicol de netrebuincioase in viata personala;
- programul de 8 h din contractul de munca care uneori se transforma de fapt in 10,11 sau chiar 12 h plus alte cateva ore alocate diferitelor actiuni necesare precum: raspunsul unor solicitari prin mail, planificarea si prioritizarea activitatilor etc;
- formarea unei dualitati comportamentale de tipul Cristi-Cel-De-La-Serviciu si Cristi-Cel-Din-Timpul-Liber;
- reducerea drastica a timpului alocat unei pasiuni, plimbarile cu bicicleta in cazul meu;
- alte concesii care rezulta implicit din natura statutului de angajat.
Un alt argument l-am citit acum mult timp in urma pe acest blog si tin minte ca mi-a placut foarte mult dar m-a si intristat putin atunci cand am realizat ca mi se cam potrivea. Autoarea blogului spune urmatoarele:
"Cred ca cel mai crunt lucru pentru fiecare dintre noi este sa nu avem timp. Liber. Ca din cel ocupat avem, doar ca il inchiriem altora pe bani. Daca nu ai timp destul, nu ai cum sa te preocupi de sufletul tau. Si in lipsa lui, de unde sa ai in preajma oameni care prefera sa petreaca din timpul lor cu tine?"
Inca unul:
"Când văd cum arată ziua de lucru a unui tânăr de azi, mă întreb care mai poate fi bilanţul lui de viaţă. Activitatea lucrativă asfixiază, în asemenea măsură, intervalul diurn, încât „lucrativ” nu mai înseamnă nimic: e obţinerea unui câştig de care nu se bucură nimeni, un câştig din care nimeni nu are nimic de câştigat. „Modelul” e, preponderent, occidental. Se practică frecvent o investiţie maximă de muncă, pentru rezultate care nu se mai percep decât ocazional, în weekend, în vacanţă, la pensie. Ai tot ce-ţi trebuie, dar eşti atât de istovit, încât nu-ţi mai trebuie nimic din tot ce ai. La orizont, apare un tip de vitalitate care, paradoxal, subminează (sau amână) pofta de viaţă. Nu mai ai bucurii. Ai „satisfacţii”. Reuşita profesională intră în conflict cu bucuria de a trăi. Lipsa de timp (blestemul de a fi mereu „ocupat”) suspendă, treptat, cel puţin două din componentele decisive ale unei existenţe depline: singurătatea şi răgazul."
Despre frumusetea uitata a vietii - Andrei Plesu
Desigur, lucrurile se schimba atunci cand lucrezi intr-un domeniu care iti place in mod deosebit si care se intampla sa si coincida cu pasiunea ta - macar cu una dintre ele. Uite cum am ajuns si la raspunsul pe care il cautam (prin intrebarea de la inceputul acestei postari): Cu BICICLETA! :)
De curand, de fapt in dupa-amiaza zilei de ieri, am aflat, de la un prieten "indragostit" de bicicleta ca si mine, de oportunitatea de a lucra in cadrul unei firme de cureierat pe un post numit foarte sugestiv curier pe bicicleta. Imediat, ca prin minune, s-a materializat si scrisoarea mea de intentie:
Bineinteles ca apare si un "mic" dezavantaj si anume valoarea remuneratiei care este exact cum spunea Caragiale: "Famelie mare, renumeratie mica..." Numai ca eu cum nu am familie mare, ma si gandesc ca acest dezavantaj legat de partea financiara poate fi combatut prin scaderea cheltuielilor, treaba la care pot sa zic ca sunt expert de cateva luni bune. :)
Acestea fiind zise ma gandesc serios sa accept provocarea curieratului cu bicicleta, asta daca mi se va oferi aceasta interesanta oportunitate.
Sper sa ne revedem cu bine in trafic!
