In Cautarea Primaverii prin Muntii Macinului (I)

          Oare cat am dormit? Verific ceasul telefonului. E ora 18:39. Aud fosnetul unor aripi in zbor undeva pe deasupra capului. Privesc prin perdeaua cortului si il vad pe Victor carand pe umar o ditamai creanga de copac uscat. In seara asta focul ne va fi din nou prieten. Suntem undeva in Muntii Macinului. Nu stiu exact unde pentru ca nu am ajuns aici pe vreun drum anume ci am mers de-a dreptul prin padure urmand vestul busolei de buzunar. Suntem in mult asteptata drumetie, prima din 2013. De aceasta data am lasat bicicletele acasa si am plecat doar cu rucsacul in spate.

            Ziua de Vineri 12 Aprilie a inceput pentru mine cu un telefon primit dimineata pe la 07:10. Raspund cu ochii intredeschisi si recunosc imediat vocea maestrului Aurel Panait - fostul profesor de sculptura al Liceului de Arta "Dimitrie Cuclin" din Galati. Imi propune o tura cu bicicleta peste Dunare, spre satul Luncavita in judetul Tulcea, la cules de urzici si leurda. Omul e vegetarian asa ca pentru el nu e ceva iesit din comun. Face aceasta activitate in fiecare primavara. Ii reamintesc ca azi urmeaza sa plec cu Victor pentru cateva zile sa colindam la pas Parcul National Muntii Macinului. Aurel ne refuzase deja invitatia de a ni se alatura in aceasta calatorie asa ca ne salutam si ne uram reciproc drum bun.

          Am inchis telefonul si m-am bagat iar la somn, insa nu pentru mult timp. Pe la 08:15 ma suna si Victor si ma anunta ca simptomele de raceala pe care le-a resimtit cu o zi in urma au disparut si ca e gata de drum. Mai am exact 1 ora si 45 de minute sa ma prezint la bac unde ne asteapta Tase cu masina. Cu cateva zile in urma il rugasem sa ne lase si pe noi la Manastirea Cocos, la iesirea din Isaccea, in drumul lui spre Tulcea pe care il face in fiecare zi de vineri conform sarcinilor de serviciu. Ca de obicei, reusesc cu greu sa ma incadrez in timp. Chiar si in perioada asta in care nu mai sunt angajat nicaieri tot nu reusesc sa ma imprietenesc cu ceasul si cu orele fixe de intalnire.

          "Se zice că trece timpul. Timpul nu trece. Timpul nu trece niciodată; noi trecem prin timp. După cum unui călător din tren i se pare că trec arborii din câmpie, așa și nouă ni se pare că trece timpul. În realitate nici arborii, nici timpul nu trece, noi suntem acei ce trecem..."  (Garabet Ibrăileanu)

          Ca sa nu pierdem bacul de 10:00, Tase a trebuit sa vina si sa "ma culeaga" de pe drum. Ajungem cu cateva minute inainte de plecarea bacului si ne gasim cu Victor pe care il localizez imediat in multimea de oameni si masini datorita rucsacului urias pe care il poarta in spate. Exact inainte sa se desprinda bacul de malul galatean reusesc sa iau 3 cafele de la un automat din apropiere. Gata, suntem pe drum!

          Pana la manastire avem de parcurs cu masina circa 50 de km. Pe drum aflam prin intermediul statiei de emisie-receptie ca e un radar amplasat la intrarea in satul Revarsarea. Pe Tase il fura conversatia si uita de radar. Suntem opriti pe dreapta. Se pare ca ne deplasam cu 62 km/h in localitate. Cu putin noroc si cateva argumente spuse pe un ton cuvincios Tase scapa numai cu un avertisment si 2 puncte penalizare.

          In cateva minute suntem la intersctia cu drumul ce duce la Manastirea Cocos. Aici coboram din masina si dupa ce-l rugam pe Tase sa ne faca vreo 2 poze ne luam fiecare rucsacul in spate si incepem drumetia. De la soseaua principala pana la manastire sunt circa 6 km. Pe la jumatatea distantei suntem deja ingrijorati de greutatea ce o resimtim tot mai mult desi fiecare rucsac in parte nu cantareste mai mult de 20 de kg. Ne intrebam cum naiba cara aia din documentarele cu expeditiile spre Everest aproape 35-40 de kg de echipament in spate? Daca ei pot inseamna ca putem si noi. Vorba aia: “Are We Men Or Are We Mice?”  :) Ajungem in curtea Manastirii Cocos. Ne aprovizionam si cu 2-3 litri de apa fiecare, fiind ultimul loc de unde stim sigur ca putem lua apa potabila. Dupa cateva minute iesim prin portita din spatele curtii in care se afla manastirea si pornim spre vest prin padure.

       O buna parte din acest inceput de traseu urcam printre copacii intortocheati, activitate ce ne solicita musculatura picioarelor destul de mult incat sa facem pauze tot mai dese. Apoi ne intersectam cu un drum forestier pe care eu il si vedeam ca pe o scutire binevenita de la efort. Victor nu e de aceeasi parere. Insista sa renuntam la monotonia drumului si in cateva clipe suntem din nou inconjurati de necunoscut. A fost o alegere buna. Raman uimit de frumusetea naturii ce ne inconjoara si de catecul vesel al sutelor de pasari ce anunta sosirea primaverii. Hop-top, un iepure sare din iarba de un verde crud si dispare printre copaci aratandu-ne parca calea spre salbaticie.

           Trec alte cateva zeci de minute si ne gandim ca e momentul sa gasim un loc de instalat corturile. Ne hotaram cu greu, ca de obicei, dar suntem multumiti de locul ales. Avem la dispozitie, in apropiere, un mic paraias unde ne putem spala cat de cat si de unde ne putem aproviziona cu apa pentru a doua zi. Am terminat de instalat corturile in acelasi timp. Am mereu impresia ca suntem in competitie cand vine vorba de viteza cu care despachetam si montam corturile. Asezati in fata lor pe izopren mancam cu pofta din pachetele cu mancare pregatite de acasa si asteptam ca flacara arzatorului Primus sa fiarba apa pentru cafea. Corturile din fata noastra cu sacii de dormit din interior asezati pe saltelele auto-gonflabile ne indeamna la odihna in aceasta frumoasa dupa-amiaza de primavara.

            Cateva fotografii din aceasta prima zi a calatoriei se gasesc aici.